Se știe, irlandezul e ca tâmplarul: trăiește ce trăiește, după care moare. Așa și cu Tony Reilly din satul Killukan, situat la 4 mile de Mullingar. La doi pași, cum ar veni. Doar că până să dea colțul, bătrânul Tony i-a dat emoții fiului său Anthony cu privire la moștenirea fermei în care trăiau și munceau. Circumstanță complicantă, în vecinătate trăia tot o familie monoparentală, pe partea feminină, cum ar veni, care introduce în firul epic elemente precum proprietatea asupra pământului, consistența vântului, nocivitatea fumatului și iubirea față de albine.
Din această poveste atât de simplă în esență, Cristi Juncu distilează o intrigă al naibii de complicată, dar care îl ține pe spectator cu sufletul la gură, prin spectaculozitate dar și imprevizibilitate, întrucât în orice moment se poate întâmpla orice. Dacă adăugăm la asta decorul absolut spectaculos imaginat de Carmencita Projboiu, în care o ploaie adâncă te udă până în fundul sufletului, chit că nu te-atinge niciun strop, avem tabloul aproape complet al unui spectacol entuziasmant de frumos.
Și spun aproape complet petru că nu am adus încă în discuție cei patru actori din distribuție, care nu doar că joacă impecabil, așa cum probabil i-ați mai văzut în alte spectacole, ci fac niște roluri de compoziție care pur și simplu îți taie respirația. Și nu unul sau doi, ci toți patru. Oricât de bine ar fi descris personajele John Patrick Shanley (cel care a scris și „Îndoiala”, apropo!) , oricât de atent i-ar fi ghidat directorul de scenă, felul în care Cerasela Iosifescu, Victoria Cociaș, Ion Haiduc și Andi Vasluianu își intră fiecare în rol reprezintă tot atâtea bijuterii interpretative. Și credeți-mă, nu vorbim de niște tipologii uzuale, ci cu particularități cât se poate de ne-comune.
Cu riscul de a vă strica un pic surpriza, „La doi pași de Mullingar”, (care a avut premiera la Nottara în urmă cu 5 ani!!! unde, am fost, Doamne?), nu este o dramă izvorâtă din războiul civil, sau din dezrădăcinarea milioanelor de emigranți, sau din lupta pentru pământ, nu este nici măcar o comedie neagră, așa cum poate numai irlandezii știu să facă, ci este o poveste banală de viață, presărată și cu tristeți, și cu umor, care ar putea foarte bine să fie plasată oriunde în lume. Dar poate că doar un irlandez știa s-o spună atât de frumos, și poate doar un regizor precum Cristi Juncu putea să aibă inspirația să ude discret patru trandafiri, care înfloresc debordant în cele două ore cât ține spectacolul. Cum s-ar spune, la doi pași de perfecțiune. Pe care Cerasela se oprește din a-i face doar pentru că va mai urma o reprezentație. Și încă una. Și încă una…
Detalii, program și bilete - aici!