Îndoiala lui V.I. Frunză e certitudinea noastră
Un spectacol care te pune pe gânduri, excelent pus în scenă și jucat impecabil
Întrebat fiind de o enoriașă dacă bârfa este un păcat grav, Părintele O'Rourke a trimis-o de îndată acasă, unde urma să se urce pe acoperiș cu o pernă și cu un cuțit, să taie perna și s-o scuture, după care să se întoarcă la biserică. Zis și făcut, se întoarce femeia, iar preotul o întreabă ce s-a întâmplat. „Am făcut cum mi-ai zis!”, a replicat ea, iar Părintele O'Rourke a trimis-o înapoi, să adune toți fulgii împrăștiați din pernă. „Dar așa ceva este imposibil!”, a replicat femeia, iar preotul îi spune: „Așa e și cu bârfa!”
Se mai spune că bârfa are nevoie de măcar o sămânță de adevăr care să încolțească, iar mai departe, înțelepciunea populară asigură un cadru suficient de generos pentru orice dezvoltări ulterioare: „nu iese fum fără foc”, „crede și nu cerceta”, „știe el/ea de ce îl/o bat” șamd. Acesta este cadrul în care își plasează John Patrick Shanley intriga piesei sale, denumită - cum altfel? - Îndoiala.
Povestea, plasată într-o școală catolică din Bronx, în anul 1964, este una deloc simplă, iar marea provocare pentru regizor este asigurarea unui crescendo constant, fără distorsiuni, între începutul bucolic și finalul apoteotic. Pentru că da, îndoiala crește practic din nimic, se umflă și capătă substanță cu fiecare replică, există ieșiri „de incendiu”, dar nu sunt folosite, pentru ca în final să explodeze.
Și pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, „Îndoiala” este un spectacol din categoria celor 50-50, care se bazează adică în egală măsură pe priceperea directorului de scenă de a pune textul „în pagină”, dar și pe modul în care actorii interpetează partiturile grele care le sunt încredințate. Și asta pentru că „îndoiala” trebuie sădită în egală măsură în inima spectatorului, care devine astfel părtaș la acțiune, interpretând „muțește” rolul opiniei publice.
În cazul nostru Victor Ioan Frunză reușește un decupaj regizoral impecabil, disipând tensiunea care se acumulează la fiecare scenă prin intermezzo-uri extrem de reușite (nu vă spun ce, ca să nu vă stric surpriza!), în timp ce Adriana Grand reușește (a câta oară!) un decor minunat, care asigură un excelent zgomot vizual de fond, atât de necesar spectatorului pentru a putea intra în atmosfera spectacolului.
În ce privește actorii, aici am avut parte, eu cel puțin, de surprize și ne-surprize. Ca să punem lucrurile în ordinea lor firească, trebuie să știți că am mai văzut acest spectacol în urmă cu 4 ani, când a avut loc premiera, în altă locație, și cu o altă actriță în rolul principal. La momentul respectiv, surpriza a fost Ana Crețu, la primul rol „greu” în care o vedeam și, poate, solo-urile de chitară ale lui Geo Costin. Pe Corina Moise o „citisem” deja după rolul fabulos făcut în „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (Asistenta Șefă Ratched), așa că doar am constatat că sutana Surorii Aloysius îi vine ca turnată.
Revenind în prezent, în cazul re-montării la RomExpo, la ne-surprize îi trec pe Geo (la fel de bun ca după 100 de reprezentații ale piesei, în condițiile în care nu știu dacă au fost în total 10) și pe Ana Crețu, care între timp a depășit de mult statutul de tânără speranță. Iar la surprize, în ordinea numerelor de pe tricouri, pe Ilinca Neacșu, pe care o mai văzusem doar într-un rol micuț în „Liliom” și care aici face față cu brio unui rol pe cât de scurt (o singură scenă) pe atât de intens, și pe, țineți-vă bine, pe Mirela Zeța! În varianta inițială, Mirela făcea rolul Doamnei Muller (cel interpretat acum de Ilinca Neacșu), la dublu cu Andreea Samson, dar acum Victor Ioan Frunză i-a încredințat rolul principal, pe care îl duce ca pe cruce (da, acesta este termenul corect, pentru că acest rol este o adevărată Golgotă), într-un mod pur și simplu entuziasmant. Efectiv, nu găsesc în tolba mea de superlative o expresie care să exprime forța și vibrația pe care le emană interpretarea Mirelei. Dar vă asigur că e ceva ce nu aveți ocazia să vedeți prea des pe scenele noastre.
Prin urmare, după cele spuse, cred că ați înțeles că puteți avea oricâte îndoieli, pentru că asta face piesa, stârnește îndoieli, dar numai DUPĂ ce veți vedea spectacolul. Pentru aici nu avem nicio îndoială: e #deneratat!
Detalii, program și link-uri către bilete găsiți pe pagina de Facebook a Centrului Cultural Lumina!
P.S. Mi s-a părut foarte reușit textul din „foaia-program” pe care o veți găsi pe scaun, așa că îmi permit să-l reproduc aici, ca să știți cât mai exact la ce mergeți!
Acțiunea se desfășoară într-o școală catolică din Bronx, în toamna anului 1964. Sora Aloysius, directoarea școlii privește cu suspiciune relația Părintelui Brendan Flynn cu DOnald Muller, un elev tulburat și cu probleme de adaptare. Atenția specială pe care i-o acordă băiatului, o determină pe Sora Aloysius să pornească o cruciadă pentru descoperirea adevărului. Finalul este surprinzător și descrie o temă a vremurilor noastre: Îndoiala.
P.P.S. Piesa a generat un film omonim „Doubt” (2008), regizat chiar de autorul piesei, care îi are în rolurile principale pe Meryl Streep, Philip Seymour Hoffman, Amy Adams și Viola Davis și care a obținut 5 nominalizări la Oscar (cel mai bun film, cel mai bun rol principal feminin, cel mai bun rol secundar masculin, cel mai bun rol secundar feminin de două ori și cel mai bun scenariu adaptat).