Tartuffe, sau Regele Soare la Teatrul Mic răsare
Amintiri din copilăria mea teatrală
Când am văzut pentru prima oară „Tartuffe” pe o scenă bucureșteană, actorii din distribuția spectacolului care se joacă acum la teatrul Mic, cu doar două excepții, nici măcar nu erau născuți. Eu eram atunci la vremea marilor întrebări, care, din fericire pentru mine, aveau toate un singur răspuns: Florian Pittiș. El îmi marcase ireversibil viața, transformându-mă dintr-un adolescent tocilar într-un veritabil „Beatlemaniac” cu „Poezia Muzicii Tinere”, spectacol pe care l-am văzut, în doi ani și jumătate, de peste 50 de ori. Și pentru că eram ca un burete care absorbea tot ce era legat de Moțu, am ajuns să văd și celelalte piese de la Bulandra în care figura pe afiș, ca actor și/sau regizor: „Cum se numeau cei 4 Beatles”, „Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic”, „Cântec despre mine însumi”, „Câinele grădinarului”, „Tartuffe” și „Cabala Bigoților”. Ultimele două, trebuiau luate și văzute împreună, pentru că asta fusese viziunea regizorului Alexandru Tocilescu, să facă un diptic prin care să pună textul lui Moliere în context istoric și, de ce nu, filosofic, adăugându-i perspectiva lui Bulgakov. O adevărată bijuterie, cu o distribuție de zile mari - Octavian Cotescu (Tartuffe, respectiv Moliere), Violeta Andrei (Elmire, respectiv Madeleine Bejart), Mariana Buruiană (Mariane, respectiv Armande Bejart), Florian Pittiș (Dl. Loyal, respectiv Regele Ludovic al XIV-lea) și… Gelu Colceag (Valere), care era și asistent de regie.
Ei bine, după 40 de ani, Gelu Colceag reia „Tartuffe”, de data asta la Teatrul Mic, în calitate de regizor și autor al adaptării textului. Inspirat poate de viziunea lui Tocilescu, și în versiunea sa este redat contextul istoric, dar fără a apela la „Cabala” lui Bulgakov, ci folosind procedeul „spectacol în spectacol”, care adaugă textului propriu-zis o introducere și un final menite să-i arate spectatorului contribuția decisivă avută de Regele Soare la scoaterea capodoperei lui Moliere din ghearele cenzurii și redarea ei publicului. De altfel, povestea scrierii și rescrierii piesei, astfel încât să fie conformă cu standardele morale ale vremii este cel puțin la fel de captivantă ca și textul în sine și a deschis calea unor multiple abordări ulterioare. Pentru că unii regizori au ales să monteze versiunea cenzurată, cu finalul modificat, în care ipocritul este transformat în impostor, iar alții au preferat versiunea inițială, care a fost descoperită însă după niște sute de ani de la premiera din 1664. Ba a mai existat și o a treia cale, descoperită și pusă în scenă de Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis în 2013, în care ultimul act era pur și simplu suprimat, lăsând astfel mesajul piesei nediluat de un deznodământ prozaic.
(Deschid o scurtă paranteză lungă. Vorbeam mai deunăzi cu Adrian Nicolae despre instituția sufleurului, care în ultimele decenii s-a diluat sau chiar a dispărut cu totul. Sau, în orice caz, scena clasică având pe mijloc cușca sufleurului nu mai există nicăieri. Și atunci, ce se întâmplă când un actor uită textul?, mă întrebam, iar răspunsul cel mai simplu, în afară de „nu uită pentru că nu trebuie să uite”, este „improvizează”. Ei bine, montarea lui Gelu Colceag mi-a relevat, involuntar, o soluție: spectacolul în spectacol, unde spectacolul „exterior” beneficiază de sufleur „la vedere”, pentru că suntem, de fapt, la repetițiile pentru „spectacolul interior”, unde actorii mai au nevoie de puțin ajutor. În exemplul nostru, sufleurul a fost folosit o singură dată, și atunci mai mult ca sigur așa era scenariul… Dar ar fi putut interveni oricând ar fi fost nevoie! Am închis paranteza)
Așadar, odată stabilite perspectiva și modul de abordare a textului, regizorul mai avea în față trei provocări: adaptarea versurilor alexandrine astfel încât să sune bine (ha!), scenografia și distribuția. Dacă la prima poate ar mai fi fost loc de mai bine (dar se știe, mai binele e de multe ori dușmanul binelui!), la toate celelalte producția Teatrului Mic excelează!
Decorul conceput de Ștefan Caragiu este nu doar spectaculos, ci și foarte funcțional, făcând posibilă o secvență de-a dreptul savuroasă în care „filfizonii” joacă o partidă de cărți sub scenă, ascunși de ochii tuturor, dar totuși la vedere. La rândul lor, costumele imaginate de Liliana Cenean subliniază în mod subtil trăsăturile de caracter ale fiecărui personaj.
În fine, cu distribuția Gelu Colceag a tras lozul cel mare. De fapt n-a fost o chestiune de noroc, ci o acțiune premeditată. Ani de-a rândul, în dubla sa calitate de profesor la UNATC și de director al teatrului și-a construit o trupă tânără, valoroasă și extrem de versatilă, cu care poate ataca un repertoriu oricât de variat. Așa că a avut de unde alege, singurul „intrus” din afara trupei fiind Laura Gabriela Oana (ce nume!!), o foarte tânără actriță, pe care o știți mai degrabă de la Vocea României sau, poate, de la Gala HOP din 2022 unde câștigat Marele Premiu, care aici face un rol cât se poate de consistent (Mariane). L-aș remarca, în primul rând, pe Vlad Logigan (Tartuffe), care primește, în sfârșit, un rol mare din afara bulei sale de confort artistic, pe care îl duce impecabil, apoi pe Gabi Costin, în dublu rol, care trece cu ușurință de la malițiozitatea lui Moliere la credulitatea arogantă a lui Orgon, sau pe Alexandru Voicu, posesorul celor mai subțiri picioare masculine din teatrul românesc, ca și argumentele lui Orgon în favoarea lui Tartuffe (asociere ingenios punctată, care face deliciul publicului), dar care are o prestație cât se poate de solidă.
Le-am lăsat la final pe divele spectacolului, nu pentru că ar fi fost puse în umbră de partea masculină, ci dimpotrivă, pentru că ele dau strălucirea necesară unui spectacol aflat sub patronajul Regelui Soare. Alina Petrică (Elmire) hipnotizează pur și simplu cu privirea, nu doar pe Tartuffe, ci întreaga asistență (De ce ai Alinuțo ochii atât de mari? Ca să mă vedeți mai bine! 😳), iar Ana-Bianca Popescu (Dorine) oferă o mostră de virtuozitate actoricească așa cum nu vezi prea des pe scenele bucureștene. De alfel, îl bănuiesc, probabil fără just temei, pe Gelu Colceag, că a umblat puțin pe text, astfel încât rolul servitoarei „tare-n gură” să fie mai consistent decât în mod normal. Cert e că Bianca acaparează scena cu o lejeritate fantastică, lăsând impresia că dacă ar vrea (noroc că nu vrea!) ar putea face toate rolurile simultan.
Cât despre ceilalți actori din distribuție, sunt și ei la înălțime, doar lipsa mea de inspirație fiind de vină pentru faptul că nu i-am menționat individual. Oricum, impresia generală a spectacolului este cea a unei orchestre solide, și nu a unui recital solo sau în duet, sau dacă vreți, a unui transatlantic și nu a unui tren tras de una sau mai multe locomotive.
Am scris despre acest spectacol altfel decât o fac de obicei, mai lung și mai aplicat, pentru că am vrut nu doar să vă semnalez un spectacol care mi-a plăcut foarte mult, ci și să înțelegem împreună de ce mi-a plăcut. Nu știu dacă asta mi-a reușit, așa că rețineți, pentru orice eventualitate, concluzia: mergeți să-l vedeți, sigur o să vă placă!
Detalii, program și bilete - aici!
P.S. Foarte, dar foarte mișto atmosfera de la premieră. Lume multă și bună, cum se spune, și cum Teatrul Mic fiind mic nu are un foaier mare, acest vibe extraordinar s-a simțit în sală, pe tot parcursul reprezentației. L-a simțit și publicul, dar sunt convins că și actorii, mai ales că râsetul molipsitor al Alinei Rotaru a fost cea mai bună dovadă că e bine ce se întâmplă pe scenă.
P.P.S. În timp ce mă documentam pentru acest text, am dat (deloc întâmplător!) peste un articol admirabil al Monicăi Andronescu, despre Toca. Vă recomand din suflet să-l citiți aici!