Și animalele e oameni, nu-i așa?
Motto: Toți regizorii de teatru sunt geniali. Dar unii sunt mai geniali decât ceilalți.
Cel mai greu e să scrii o recomandare prin care vrei să faci oamenii să se ducă la un spectacol bun fără să le spui lucruri care sunt în același timp și argumente dar și spoilere. Iar „Ferma animalelor” a cărei premieră a avut loc ieri la Teatrul Mic este genul de reprezentație care surprinde spectatorul. De aceea nu vă voi spune nimic despre spațiul de joc și scenografie, care este oricum în trend, adică minimalistă. Rețineți doar că atunci când veți cumpăra biletele prima opțiune trebuie să fie pe rândul „masă”!
Find vorba de un text arhicunoscut, după care s-au făcut și (cel puțin) două filme, dintre care unul de animație, plus cel pe care mi l-am turnat singur în minte când am citit cartea, am fost foarte curios să văd cum l-a dramatizat Andrei Huțuleac. Pentru că mie mi se părea foarte greu spre imposibil. Dar am avut plăcută surpriză să văd că Andrei nici măcar n-a încercat să facă asta și a păstrat textul original aproape intact ca structură, intervențiile sale rezumându-se la eliminarea unor pasaje și rearanjarea câtorva scene.
„Problema” textului lui Orwell este aceea că are foarte multă narațiune și mult mai puține dialoguri. Prin urmare, spectacolul este mai mult o lectură „la masă” a textului, iar rolul povestitorului este preluat pe rând de toți actorii din distribuție. Și pentru că spectacolul este unul imersiv, nu chiar ca „Marele Gatsby”, dar mult peste nivelul normal al interacțiunii cu publicul, i-a fost pusă și o „copertă” prin care spectatorii sunt „păcăliți” că asistă, de fapt, la o repetiție. E un truc care rezolvă multe din problemele regizorului, dar care are marele neajuns că nu poate fi folosit de prea multe ori. Și legat de imersivitate, sfatul meu este să vă lăsați implicați în spectacol. Dacă vi se cere să cântați, cântați, dacă trebuie să aplaudați, aplaudați, dacă trebuie să scandați, scandați, dacă vă cade în cap o minge de ping-pong sau un sul de hârtie igienică nu vă speriați, nu produce niciun fel de daune! Desigur, există și varianta să rămâneți spectatori 100%, dar veți pierde mult din vibe-ul pe care oamenii ăia se străduiesc (din greu!) să-l genereze.
Vă veți întreba, probabil, unde mai e creativitatea, dacă doar citim pe roluri, cu intonație, un text la masă. Ei bine, tot ce nu e text e creativitate în stare pură. Începând cu modul în care sunt sugerate personajele, fără exces de make-up și costume sofisticate, dar cu foarte multă imaginație din partea actorilor și terminând cu ilustrarea momentelor cheie cu un minim de recuzită, dar cu o coregrafie și mișcare scenică geniale (chapeau bas, Ștefan Lupu!!!). Tot aici se înscriu și songurile, de care se face vinovată Oana Pușcatu, ca de altfel întreg universul sonor, imaginat de Marin Grigore.
Un alt motiv de nedumerire pentru spectatori ar putea fi acela că în prezentarea spectacolului sunt menționați actorii, dar nu și rolurile pe care le interpretează. Bănuiala mea este că, dincolo de faptul că fiecare dintre ei are de făcut mai multe roluri și înșiruirea lor ar fi confuzat și mai rău, s-a dorit evidențierea personajului colectiv care este, de altfel, cel mai important în economia spectacolului, fapt sugerat și de uniforma în care sunt îmbrăcate, de la un moment dat, toate personajele.
Dar, la fel cum în romanul lui Orwell toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât celelalte, și în spectacolul de față toate personajele sunt importante, doar că unele sunt mai importante decât restul. Numai că, să vezi minune!, nu știu cum i-a organizat Huțuleac, cum s-au învârtit ei, ideea personajului colectiv persistă din primul până în ultimul minut, fără stridențe, în ciuda eforturilor fiecărui actor de a-și construi rolurile cât mai atractiv. Nu știu cum, dar toate reușitele individuale se contabilizează la impresia generală.
Acesta este și motivul pentru voi puncta doar surprizele (desigur plăcute) pe care le-am avut, în condițiile în care i-am văzut pe toți în multe spectacole: Andrei Brădean - pentru îndemânarea cu care bate la tobe și pentru aptitudinile acrobatice (condiția fizică y compris), respectiv Silvana Mihai - pentru abdomenul cu pătrățele și talentul de streetdancer sau Vlad Logigan, pentru efortul de a-și transforma vocea lui iconică într-una adecvată personajului (purcelușul Squealer), rezultatul fiind pe cât de amuzant pe atât de (tot) Logigan.
Am o singură mențiune specială, poate subiectivă, dar asta e, suntem într-un spațiu în care democrația a fost pusă între paranteze, pentru Andreea Grămoșteanu, interpreta sângerosului porc dictator Napoleon, care dincolo de prestația remarcabilă pe tot parcursul spectacolului reușește la un moment dat un solo coregrafic absolut fabulos.
Orwell a scris „Ferma Animalelor” în 1945 ca o alegorie satirică la revoluția sovietică, dar istoria ne-a arătat că mesajul se potrivește pentru multe alte regimuri din deceniile care au urmat și, probabil, din cele care vor urma. Asta a vrut să puncteze în final și Andrei Huțuleac, cu o scenă oarecum stridentă față de ceea ce se întâmplase până atunci pe scenă, și despre care s-ar putea spune că e prea explicită în raport cu subtilitatea de până atunci a subtextului. Ceea ce nu diminuează cu nimic valoarea spectacolului și nici satisfacția spectactorilor care poate așa realizează că timp de două ore au stat față în față cu o oglindă.
Detalii, program și bilete - aici!
P.S. Ca să evităm orice neînțelegere: dezacordul din titlu este intenționat :))))
Iar ca bonus vă ofer dialogul pe care l-am avut cu Andrei Huțuleac la #cronicardupăureche, cu ceva vreme înainte ca „Ferma Animalelor” să devină un proiect: