Răzvan Mazilu e WILDe!
Incursiune în profunzimea unei călătorii inițiatice alături de ultimul și probabil cel mai veritabil reprezentant al dandysmului
O ascult în buclă pe Annie Lennox cu „Dido‘s Lament” (Remember me, but oh, forget my fate) și îmi dau seama că „De Profundis” nu este (doar) un spectacol, ci finalul unei călătorii inițiatice, în care Răzvan Mazilu a pornit în urmă cu mai bine de 20 de ani, cu „Portretul lui Dorian Gray” pus în scenă de Dragoș Galgoțiu la Teatrul Odeon.
Dorian Gray, așa cum îl propunea Mazilu printr-o interpretare construită integral din mișcare, tăcere și prezență scenică, nu este un personaj explicat, ci unul revelat. E un rol care nu are nevoie de cuvinte pentru a deveni tulburător: evoluția, seducția și declinul sunt scrise în ritmul mișcării, în felul în care linia corpului se modifică odată cu povara morală. Aici se simte afinitatea artistului cu estetica lui Oscar Wilde: o lume în care aparența este, simultan, adevăr și capcană, și în care frumusețea nu e doar ornament, ci destin.
Apoi, după ani, ajunge la Wilde însuși, prin transpunerea scenică a cântecului de lebădă al acestuia, „De Profundis”. Între cele două momente se află o logică internă a artistului: fascinația pentru fragilitatea frumuseții, pentru identitățile care se clădesc la vedere și se prăbușesc în interior. Dacă în Dorian se exprimă tentația absolută a imaginii, în „De Profundis” explorează umbra acestei tentații: momentul în care estetul își dă jos masca și rămâne cu propriul sine, dez-vrăjit. Astfel, de la Dorian Gray la Oscar Wilde, Răzvan Mazilu trasează un arc simbolic: de la euforia frumuseții la luciditatea căderii. În ambele cazuri rămâne fidel unei credințe care îi influențează întreaga creație: uneori, adevărul nu se rostește, ci doar se arată. Iar arta devine spațiul în care tăcerea — dansată sau trăită — poate spune totul.
Reîntoarcerea la Wilde e, în acest sens, și o reîntoarcere la sine. Mazilu e atras de dandyism nu ca efect monden, ci ca tensiune interioară: rafinament, disciplină, control. Personajele sale – fie că sunt decupate din roman, fie dintr-o scrisoare-confesiune – își trăiesc drama prin gest, prin ritm, prin intensitatea privirii. Spectacolul nu renunță la fastul vizual caracteristic lui Mazilu, dar îl transformă în purtător de sens: frumusețea devine o poartă spre vulnerabilitate, iar barocul nu mai ascunde, ci dezvăluie.
Cei care vor păși în Sala Oglinzilor a Muzeului Național de Artă vor avea șansa, poate unică, nu doar să vadă un performance, ci să se conecteze la universul lui Răzvan Mazilu. Un univers în care aerul se sufocă, lumina orbește, muzica surzește, un univers care îl înghite și pe Tudor Cucu-Dumitrescu, nu doar un excepțional partener de scenă, ci el însuși o extensie a lui Răzvan Mazilu (și invers!), pentru că, veți vedea, timp de o oră și douăzeci de minute inimile lor bat sincron, respirându-se unul pe celălalt într-un caleidoscop de senzații care ar putea fi descrise doar într-o stare de transă profundă.
Asta am trăit eu alături de Răzvan și Tudor, la chiar prima reprezentație a spectacolului lor nepereche. Aș fi vrut să mai adaug un paragraf explicativ în care să punctez, eventual, grandoarea și decadența decorului (Oana Micu rulz!), costumele minimaliste, tango-ul amețitor, dar pur și simplu cred că nu e nevoie. Mergeți să vedeți cu ochii voștri. E posibil să-l trăiți altfel decât am făcut-o eu și să plecați cu Brindisi sau cu Habanera răsunând-vă obsedant în creier, dar tot veți avea probleme serioase de reintegrare în peisajul citadin.
Detalii, program și bilete - AICI!