Monster (after) Midnight Caller. La teatru
Mărturia unei experiența extraordinare și extrasenzoriale
Înainte de a vă spune de ce mi-a plăcut (și mi-a plăcut mult!) cea mai recentă premieră de la Excelsior - „Șapte minute după miezul nopții” în regia lui Bobi Pricop, vă voi împărtăși experiența mea senzorială. Pentru că veți vedea, scrie și în prezentarea de pe site-ul teatrului, spectatorii vor purta căști pe toată durata spectacolului. Ceea ce pe mine m-a crispat inițial, pentru că am o intoleranță destul de avansată la zgomote foarte puternice și aveam deja o experiență de acest gen foarte nefericită, la un alt teatru.
Dar nu, nu aveți a vă teme de așa ceva, nu e niciun pericol în cazul de față. Ba mai mult, puteți renunța oricând la căști, și veți putea auzi tot, mai ales dacă stați în primele 5-6 rânduri. Atunci care e șmecheria? Eu cred că are cumva legătură cu faptul că majoritatea replicilor sunt șoptite, și n-ar fi fi putut fi auzite cum trebuie. Dar asta s-ar fi rezolvat și cu captarea sunetului în microfoane și amplificarea ulterioară, ca și suprapunerea efectelor sonore, ca la multe alte spectacole.
Și atunci de ce a ales Bobi Pricop această soluție? Adevărul e că senzația e foarte, foarte diferită. M-am simțit mai mult ca la cinema decât ca la teatru, un cinema cu personaje tridimensionale și nu proiectate pe o pânză. Sau, și mai bine, ca la televizorul de acasă, pentru că puteam regla nivelul decibelilor după cum pofteam (ah, ce mi-ar fi trebuit abilitatea asta la anumite spectacole!). Și dincolo de asta, experiența e cumva individualizată, nu mai e una comunitară, chit că suntem în aceeași sală. Ba chiar, într-un acces de egoism, îți poți imagina că actorii joacă doar pentru tine.
Și ajungem la ce se întâmplă pe scenă, pentru că este totuși mai important decât cum se întâmplă. Ei bine, fără a vă da vreun fel de spoiler, veți asista la una dintre cele mai triste povești posibile, dar care, deși nu aveam un happy-end în sensul clasic al termenului, ne oferă o învățătură pe cât de simplă pe atât de eliberatoare. Așa cum traumele se vindecă doar confruntându-le, și alegerile, oricât de cumplite ar fi, vor înceta să ne bântuie coșmarurile doar după ce le vom fi făcut.
Nu știu cum ar recepta acest spectacol un copil de 13 ani, așa cum este eroul principal, cel pus în fața unei situații limită (mă rog, autorul textului a plusat, punându-i puștiului în cârcă mai multe traume majore care pot apărea la acea vârstă), dar și pentru cei mai mari, pentru adulți, este un drum pe care pășim cu toții mai devreme sau mai târziu, niciodată suficient de bine pregătiți. Și nici învelișul dulce, de basm, nu face ca pastila să fie mai puțin amară.
Veți avea în față un text de o mare sensibilitate, care a necesitat interpretări pe măsură, executate impecabil de toți membrii distribuției. Trei dintre roluri sunt dublate, eu am văzut varianta cu Dan Punghineanu (copilul), Camelia Pintilie (mama), și Doru Bem (tatăl), dar am informații cât se poate de credibile că și cealaltă variantă - cu Alex Popa, Oana Predescu și Bogdan Nechifor - este de asemenea la înălțime.
În roluri de suport îi veți aplauda pe Ioana Niculae (colega), Matei Arvunescu (colegul), Annemary Ziegler (profa) și Mihaela Trofimov (bunica - dar o bunică foarte tânără!), aceste roluri nefiind dublate. L-am lăsat la final pe Marius Turdeanu, care face din Monstru un rol fabulos, aflat la a doua sa încercare la Excelsior, cu care însă a dat lovitura. Un bun prilej pentru a fi adoptat de publicul bucureștean, după o carieră semnificativă la Sibiu și nu numai.
O mențiune aparte pentru întregul universul sonor al spectacolului, dar în special pentru muzica originală semnată de Călin Țopa și Eduard Gabia. Ocazie cu care îmi dau seama că, de fapt, am asistat la un spectacol de teatru radiofonic, live, îmbunătățit cu elemente vizuale. Mai vrem!
Detalii, program și bilete - aici!