Ioana Pashca: „Scenografia trebuie să fie un personaj viu și dinamic!”
Duminica trecută am avut-o invitată la podcastul-fără-pereche pe scenografa Ioana Pashca, cu care am purtat o discuție foarte interesantă (părerea mea!) despre rolul complex al scenografului în teatru, procesul creativ, colaborarea cu regizorii și provocările profesiei în contextul actual. Vă invit să citiți în continuare un rezumat al dialogului nostru, iar la final veți găsi materialul video.
Despre profesia de scenograf
Definiție extinsă: Scenografia, prin însăși etimologia sa (”grafica scenei”), include decoruri, costume, lumini și inserții video. Este ideal ca aceste aspecte să fie gestionate de echipe separate pentru o mai bună concentrare, însă adesea scenograful preia întregul pachet.
Alegerea profesiei: Ioana Pashca a decis să devină scenografă la 12 ani, fiind atrasă inițial de design interior și design de costume. Mama sa a fost cea care i-a sugerat această meserie, văzând-o ca pe o modalitate de a îmbina ambele pasiuni. A studiat la UNATC, apreciind faptul că profesorii erau scenografi activi în domeniu, nu doar teoreticieni.
Abordare multidisciplinară: Scenografia a fost o alegere dictată, într-o oarecare măsură, de o “nehotărâre”, în felul acesta având ocazia să exploreze mai multe arte vizuale simultan.
Procesul creativ și colaborarea cu regizorul
Punctul de plecare - textul: Ioana începe întotdeauna cu o lectură individuală a textului, pentru a-și forma o primă impresie și a-și contura o viziune proprie, înainte de a discuta cu regizorul.
Conceptul spectacolului: Regizorul stabilește conceptul, adică direcția, mesajul și stilul spectacolului. Brief-ul inițial poate fi detaliat sau, dimpotrivă, poate lăsa loc descoperirilor pe parcursul repetițiilor.
Spațiul de joc: Decizia privind aranjamentul scenei (scenă italiană, public pe două sau trei laturi, arenă) se ia împreună cu regizorul, fiind crucială pentru modul în care publicul percepe spectacolul.
Flexibilitate și adaptare: Ioana Pașca subliniază importanța flexibilității și comunicării în procesul de creație, succesul spectacolului prevalând întotdeauna asupra orgoliilor personale.
Studii de caz: “Delta” și “Revizorul”
“Delta”:
Costumele urmăresc veridicitatea și firescul, chiar dacă par “neglijente”.
Bugetul limitat a stimulat creativitatea, ducând la refolosirea hainelor din alte spectacole (Liliana Pană și Tudor Istodor) sau achiziționarea de piese din magazine.
Treningul verde al lui Ovidiu Niculescu e din garderoba sa personală!
Elementele dinamice, precum desenele actorilor pe tablă, au fost propuse de scenografă, dar realizarea lor a fost lăsată la latitudinea actorilor, contribuind la atmosfera de “happening” dorită de regizor (Alexandru Dabija).
“Revizorul”:
Este considerat spectacolul cu cel mai mare buget în care a fost implicată Ioana Pashca.
Punctul de plecare al conceptului a fost vibe-ul pe care i l-a sugerat textul, adică “un inel cu diamant negru lăsat în fân, plin de rahat” – contrastul dintre prețios și derizoriu.
Spațiul neconvențional (subsolul sălii din Gabroveni a Teatrului Mic) s-a dovedit extrem de potrivit, creând un spectacol unicat, dificil de replicat în alte locații.
Provocări și probleme în scenografia teatrală
Bugete: Bugetele mici sunt o constrângere majoră, forțând scenografii să inventeze concepte creative care să se încadreze în resursele alocate.
Cascarea decorurilor și a costumelor: O durere constantă este distrugerea decorurilor și costumelor casate, în loc să fie valorificate sau oferite scenografilor la prețul materialelor. Se menționează exemplul unor costume de Renaștere Rusă cu pietre și broderii, care au fost aruncate, deși erau “bijuterii” demne de muzeu.
Lipsa atelierelor: Din ce în ce mai puține teatre au ateliere proprii (doar Teatrele Naționale le mai dețin, în general), ceea ce face ca multe teatre să apeleze la furnizori externi pentru producția de decoruri și costume.
Tendințe actuale: Există o tendință de dispariție a costumelor de epocă, chiar și în spectacolele clasice, în favoarea unor abordări moderniste sau minimaliste, influențate de viziunea regizorilor, dar și de constrângerile bugetare.
Filosofia artistică a Ioanei Pashca
Unicitatea spațiului: Ioana nu urmărește să aibă o “semnătură” stilistică recognoscibilă, ci își dorește ca fiecare scenografie să fie unică pentru spectacolul respectiv, astfel încât “să nu poți juca alt text în spațiul acela.”
Scenografia ca personaj: Scenografia trebuie să fie un personaj viu și dinamic, care “joacă” în spectacol și contribuie esențial la narațiune.
Funcționalitate și surpriză: Elementele scenografice trebuie să aibă sens în context și să fie funcționale, nu doar decorative. Ea caută să surprindă publicul și să ofere o experiență vizuală plăcută și spectaculoasă, dar întotdeauna ancorată în acțiunea dramatică.
Procesul de creștere al spectacolului: Teatrul este un organism viu, iar spectacolul “se naște și crește pe parcursul repetițiilor”. Ideile vin în timp real, spre deosebire de film unde pre-producția este strict definită. Din acest motiv, este ideal ca atelierele și magaziile să fie cât mai aproape de scenă pentru a facilita ajustările și noile idei.