Delta Popescu
Neli vrea să-i cumpere lui Ionuț, fiul ei cam… (vedeți voi cum) o garsonieră, dar nu are toți banii. Așa că îi face o propunere de nerefuzat fratelui ei, Petrică: să contribuie și el cu ceva (se va vedea cu cât!), urmând ca unitatea locativă să poată fi folosită și de copiii acestuia, Ra-Mona și Ra-Zvan, cum ar veni verii lui I-Onuț.
Credeți că o astfel de dramoletă familială, absolut banală, s-ar putea transforma într-un spectacol de succes? Răspunsul este afirmativ, dar există trei condiții cumulative: piesa să fie scrisă de Leta Popescu și pusă în scenă de Alexandru Dabija cu trupa Teatrului Mic.
Iar acum veste minunată: astrele s-au aliniat și cele trei condiții au fost îndeplinite, așa că teatrul din Sărindar mai bifează una din cele nouă premiere anunțate în această stagiune: Delta! În principiu este foarte „altfel” față de spectacolele cu care am fost obișnuiți pe acea scenă, dar asta nu este o provocare în sine, ci face parte din strategia actualului manager Ștefan Lupu de a oferi publicului ȘI „texte contemporane valoroase și abordări moderne”.
Ba mai mult, spectacolul este foarte diferit și de „Revizorul”, pus în scenă tot de tandemul Dabija - Ioana Pashca, și în care joacă majoritatea celor din distribuția „Deltei”. Le unește însă pofta cu care joacă actorii, insuflată de geniul „pedagogic” al lui Dabija, și spectaculozitatea decorului. Care însă dacă la „Revizorul” este o operă de artă în sine, aici are valoare mai mult funcțională și, pe alocuri, simbolică. Oricum, spectatorul pierde minute bune încercând să deslușească semnificația diferitelor elemente ale scenografiei.
Spuneam despre actori că joacă cu mare poftă. Este adevărat, dar dacă la „Revizorul” textul este cel care îi duce pe un făgaș cât se poate de clar, la „Delta” lucrurile sunt mult mai nuanțate, astfel că fiecare dintre ei simte nevoia (vorba vine!) să iasă la un moment dat din personaj și să le împărtășească spectatorilor propriile didascalii. La asta se mai adaugă și limbajul ultralicențios pe alocuri, ceea ce pentru Ana-Bianca Popescu reprezintă un contre-emploi evident, dar pe care îl depășește cu naturalețea marilor actrițe. Într-un evident disconfort (profesional) se regăsește și Tudor Aron Istodor, însă din cu totul alte motive. Care sunt acelea și cum reușește să se depășească, vă las să descoperiți singuri la fața locului.
Nu știu dacă probemele familiei extinse a lui Petrică, magistral interpretat de Ovidiu Niculescu!, vor mai prezenta vreo relevanță pentru spectatorii de teatru din secolul următor, altfel spus nu sunt convins că piesa Letei Popescu se va clasiciza, dar știu cu siguranță că pentru momentul și mai ales publicul actual este un spectacol necesar. În care se vorbește cu „pu și pi și fu”, dar într-un mod controlat și safe. E bine că artiști de top abordează acest gen care nu poate fi ignorat și care altfel ar fi acaparat de creatorii de șușe, al căror număr sporește, ca broaștele în Deltă, cu fiecare stagiune.
Detalii, program și bilete - aici!
Rezonez cu ce ati scris si apreciez mult aceasta recomandare culturala. Este esential sa sustinem textele contemporane care oglindesc realitatile sociale actuale intr-o maniera atat de autentica. mixul dintre viziunea lui Dabija si scriitura Letei Popescu pare sa ofere acel vibe fresh de care spatiul public are mare nevoie acum.