De ce și-a Massacrat Medeea copiii?
Motto: Dreptate, ochii plânși cer să te vadă!
Contrar uzanțelor, să începem cu sfârșitul. După spectacol, lumea a mai rămas la o țigară în Sărindar, ocazie cu care am auzit și primele impresii la cald. De la „m-a spart, frate!”, la „hai că n-a fost chiar atât de crunt cum ne așteptam”, în general lumea răsufla ușurată. Pentru că în general, Medeea e cam ca Hamlet, un spectacol la care nu ai cum să NU te duci, dar la care te duci așa, cu inima strânsă… tragedie antică, sânge, urlete, text în versuri, deh, nu tocmai ușor de digerat. Și cu toate astea, spectatorii nu doar că nu au ieșit traumatizați din sală, dar unii chiar zâmbeau.
Să fie oare acesta „miracolul” rescrierii textului lui Euripide de către Ben Power, sau abilitatea lui Vlad Massaci de a distila o tragedie contemporană din cea străveche? Probabil că ambele, în doze relativ egale. Iar modernismul versiunii, clamat chiar pe afiș, nu se referă la aducerea acțiunii în timpurile noastre, ci atemporalizarea întâmplărilor de acum două milenii și jumătate. Ba chiar extragerea din mitologie a personajelor și laicizarea lor. Zeii nu sunt nici prezenți, nici măcar invocați.
Prin urmare, piesa nu este despre Medeea, nici despre povestea ei, ci despre drama pe care o trăiește și care își consumă apogeul într-o clipită, cam cât ai spune Iason. Chiar și spațiul de joc a fost simplificat la maxim, pentru a nu perturba nicicum intensitatea trăirilor. Au fost păstrate doar personajele esențiale, iar interacțiunile dintre ele limitate la strictul necesar. Pentru că Medeea nu vorbește nici cu doica, nici cu Iason, nici cu regele Creon, ci ea se adresează lumii, care în fond este cea care o judecă.
Iar această judecată, a unor fapte abominabile, izvorâte din trădare și durere fără seamăn, reprezintă miza spectacolului și totodată justificarea sa. Ne întrebăm, și azi, la fel ca în urmă cu 2500 de ani, cât de departe putem merge în numele iubirii sau al durerii. E o întrebare retorică, dar al naibii de insistentă. Care vă va face să vreți să mai vedeți o dată piesa, și încă o dată, și încă o dată.
Întreg spectacolul este construit în jurul Andreei Grămoșteanu, prima și singura alegere al lui Vlad Massaci, iar ea livrează emoție „la foc automat”, pe toate tonalitățile cunoscute sau doar bănuite. Un rol greu, greu de livrat dar și mai greu de dus, inclusiv cu o circumstanță agravantă - cel care îi este soț în piesă și pe care se răzbună masacrând cei doi copii pe care îi aveau împreună, după ce îi otrăvise tânăra mireasă, este interpretat de partenerul ei din viața reală.
Toate celelalte personaje sunt secundare, dar esențiale, căci monologul Medeei are nevoie ca de aer de mijlocire, de context, astfel încât trăirile ei să fie amplificate și de efectul produs asupra celorlalți. Prin urmare, Marin Grigore (Iason) primește din start două puncte în plus, din oficiu, Alina Rotaru (doica), Radu Zetu (regele Creon), Liliana Pană (corul), Vlad Corbeanu (Aegeus) sau Andrei Brădean (un sol) sunt tot atâtea trepte, solide, din marmură, pe care Andreea Grămoșteanu pășește către eternitate.
Finalul nu putea fi altfel decât apoteotic, dar nu vă spun de ce ca să nu vă stric surpriza. Dar vă garantez că veți rămâne cu gurile căscate. De ce? Pentru că așa a vrut Vlad Massaci și, ce să vezi?, a putut!
Detalii, program și bilete - aici!