Dacă la Părinți te duci, râzi cu lacrimi, plângi cu muci!
De obicei, scriu despre un spectacol după una sau chiar două săptămâni de la vizionare, și de cele mai mute ori (97,2%) pun titlul abia la final. Rareori scriu imediat ce ajung acasă după spectacol și chiar mult mai rar încep cu titlul, ca acum. Atunci când se întâmplă asta, e semn!
Am fost aseară, așadar, după îndelungi ezitări care au durat aproape un an, să văd „Părinți” la Teatrul Metropolis. Respectivele ezitări erau date atât de „prea-unanimitatea” părerilor entuziasmate ale celor care îl văzuseră, era deja un „must” să zici ceva despre, cât mai ales de dificultatea de a găsi bilete, plus karma care ne-a ținut departe unul de celălalt. Pe mine și pe spectacol adică.
Ca să nu vă mai țin în suspans, verdictul a fost: „așa ceva nu există”. Da, e o parafrază după celebrul banc cu ardeleanul și girafa, dar ăsta e primul gând care mi-a încolțit din tastatură și nu m-am putut abține, ca și cu titlul. (Titlul l-am verificat cu o persoană importantă, nu spui cine, care mi-a zis că da, deci dacă se indignează cineva, să fie sănătoasă!)
Spectacolul pus în scenă de Cristian Ban seamănă întrucâtva cu „Ferma Animalelor” de la Teatrul Mic (despre care am scris AICI). Avem un text greu spre imposibil de dramatizat, în cazul de față romanul scris de Diana Bădica și publicat la Polirom în urmă cu câțiva ani, care este povestit de către protagoniști, atât la persoana întâi cât și la persoana a treia, și ilustrat cu scene dramatice.
Este o poveste tristă, foarte tristă, din Slatina anilor 80-90, cu nimic foarte specific, poate doar râul Olt, care putea avea ca locație orice oraș mai măricel de provincie din România. E (și) despre lipsa de perspective, (și) despre relațiile dintre părinți și copii, (și) despre viața la bloc în comunism și apoi în primii ani de libertate, (și) despre evadarea din universul concentrațional. E o poveste fără happy-end, de fapt nu are deloc un final, pur și simplu autoarea a pus punct, iar regizorul a mai adăugat un epilog.
Ce face însă ca această poveste, nu chiar banală, dar nici total ieșită din comun, să genereze un spectacol fabulos este tocmai felul în care este „spusă”. Și mă refer aici și la gradarea suspansului, a tragediei, care este la început doar picurată printre înghițituri zdravene de bună dispoziție, dar mai ales la modul savuros în care este pictat, da, ăsta e cuvântul cel mai potrivit!, contextul în care se petrece acțiunea. Ceea ce în anii 80-90 nu era altceva decât viață normală, chiar banală, azi ni se pare al naibii de amuzant, atât celor care am trăit acele vremuri și înțelegem toate nuanțele și toate detaliile (din text sau scenografie), cât și celor care nu le-au trăit și ale căror minți nu sunt antrenate să conceapă că se putea trăi și așa, fără telefoane mobile, internet, uber și chiar manele.
N-am de gând să vă dau spoilere, dar modul în care Cristian Ban a asamblat din zeci de bucățele un fir epic, dar și liric pe alocuri, este de-a dreptul remarcabil. Se simte destul de clar că multe din „găselnițe” au fost rodul brainstormingului în care au fost implicați și actorii, ceea ce probabil e una dintre explicațiile entuziasmului absolut debordant cu care joacă.
Nu voi face nicio mențiune specială, indiferent de preferințele mele personale, pentru că ar fi nedrept. În plus, deși teoretic există un personaj principal (Ioana), căci romanul este scris la persoana întâi, toate rolurile sunt perfect echilibrate, atât cantativ, dar mai ales calitativ. Așa că avem ori șase roluri principale, ori șase secundare! Înclin spre a doua variantă, pentru că Silvana Negruțiu, interpreta mamei, este nominalizată pentru cel mai bun rol secundar feminin la Gala UNITER de anul acesta (atenție, în sala s-a aflat un membru a juriului, spectacolul fiind nominalizat și pentru scenariu dramatic). Ca o particularitate a rolului său, deși este cea mai puțin efervescentă dintre toate personajele, lungile ei momentele de tăcere, în care joacă necontenit doar cu chipul, sunt de o intensitate rară!
În rolul tatălui îl avem pe Marius Florea „Vizante”, care duce o partitură tragicomică deloc simplistă despre care s-ar putea crede că a fost scrisă pentru el, dacă ar fi fost ficțiune. Impecabil!
Fiica, Ioana, este Teo Dincă, o foarte tânără actriță care a jucat deja în spectacole mari („Proorocul Ilie” la TNB, „Cum vă place” la Bulandra) și care poartă în raniță o expresivitate cum numai la actori cu ani buni de experiență în spate se mai găsește.
Ceilalți trei componenți ai distribuției sunt multi-rol, vecini, alegători, public, preluând în anumite momente și rolul de narator, desigur, la persoana a treia, pentru că povestea este totuși a Ioanei. Dacă Vlad Pânzaru și David Drugaru reușesc niște compoziții senzaționale pentru personajele pe care le interpretează, Maria Alexievici adaugă la asta și susținerea unei bune părți din coloana sonoră aa spectacolului, la pian și cu vocea. Combinația dintre interpretările amatoristice, pe alocuri voit afoane, ale celorlalți și minunata voce profesionistă a Mariei este pur și simplu irezistibilă.
Mai menționez, alături de scenografia deosebit de inspirată, semnată de Andreea Săndulescu, minunata limbă oltenească în care este scrisă și interpretată această poveste, care, deși ar fi putut fi concepută asemeni marilor tragedii antice, ne este servită după o rețetă aparent simplă dar al naibii de greu de pus în practică, astfel că la final veți pleca din sală un pic năuci, neștiind dacă să aveți mustrări de conștiință că ați râs cu atâta poftă până aproape de final sau să vă ascundeți repede lacrimile care vă șiroiesc pe ambii obraji. Altfel spus, emoție în stare pură pentru că, nu-i așa?, nothing else matters!
P.S. Pentru toți cei implicați, „Părinți” nu este doar un spectacol, ci un veritabil retreat! Eu suficient să urmăriți măcar unul dintre ei pe rețelele de socializare și veți avea acces direct la atmosfera pe care au reușit s-o instaureze încă de la primele lecturi ale textului! E o formulă clar câștigătoare, care ar merita, ar necesita chiar, o continuare. Poate scrie Diana un sequel, direct pentru scenă…
Detalii, program și bilete - aici!