Casa de păpuși nu e acasă. E casă de nebuni!
O spectaculoasă, dar și înșelătoare punere în scenă a celebrei piese a lui Ibsen
Dacă recenta montare de la TNB a piesei lui Ibsen „Nora” („O Casă de Păpuși) ar fi avut pauză, aș fi plecat atunci. Din fericire nu a avut, așa că am rămas până la sfârșit și bine am făcut. Pentru că tare mult aș fi regretat dacă plecam. Vă voi explica în continuare de ce.
Ca să-mi înțelegeți „the point”, va trebui să intru puțin în detaliile spectacolului, ceea ce de obicei nu fac, pentru a nu strica nimănui surpriza, dar în cazul de față e necesar. Și încep printr-o paranteză: când merg la un spectacol cu o piesă pe care am mai văzut-o în alte montări, am niște așteptări deja setate și, în mod evident, cel puțin un termen de comparație. Vorbesc în nume personal, deși sunt convins că așa se întâmplă la mai toată lumea. Ei bine, eu văzusem Nora sub direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză și scenografia Adrianei Grand, la Centrul Cultural Lumina, în urmă cu câțiva ani.
Trebuie să deschid o nouă paranteză, sorry! Victor Ioan Frunză are un deosebit respect pentru textele pe care le pune în scenă și pentru autorii acestora. Prin urmare, în afara cazurilor când este imperios necesar, și care sunt destul de rare, se abține de la inovații și reinterpretări ale textului, preferând să găsească mijloace subtile prin care să surprindă spectatorul cu prospețimea abordării, transmițând în același timp mesajul dramaturgului. Deși pare simplu, eu cred că aceasta este „the hard way” și, cel puțin din ce am văzut eu până acum, puțini regizori se încumetă pe acest drum. Dacă nu din alt motiv, poate pentru minimalizarea riscurilor. Și am închis a doua paranteză.
Prin urmare, nu mergeam doar să văd o piesă pe care o știam bine, dar mai și văzusem o punere în scenă care mă surprinsese în mod foarte plăcut la momentul respectiv pentru că, în afară de viziunea regizorală a dlui Frunză amintită mai sus, distribuția era alcătuită din actori foarte tineri, practic „juniorii” din celebra „Trupă fără nume”: Ana Crețu (Nora), Tudor Cucu-Dumitrescu (Torvald), Carol Ionescu (Krogstad), Voicu Aaniței (Rank). Cu toții au jucat însă impecabil, chiar dacă nu a fost deloc ușor. Ana Crețu îmi mărturisea, de curând, invitată fiind la podcastul meu (#cronicardupăureche), că acesta a fost cel mai greu de dus pentru ea rol de până acum. Am închis și prima paranteză.
În viziunea lui Ibsen, semnalată chiar din titlu (O casă de păpuși), Nora este întruchiparea femeii-păpușă, cu care bărbatul (soțul) se joacă după bunul plac. Dacă are noroc, joaca e presărată cu tandrețe, cu iubire chiar, dar nu presupune nicio clipă ieșirea soției din rolul de născătoare/crescătoare de copii și gospodină. Și asta nu doar pentru că „stăpânul” este posesiv din fire, ci mai ales pentru că așa erau lucrurile cimentate în mentalul colectiv din acea vreme (sfârșit de secol XIX). În viziunea lui Chris Simion-Mercurian, Nora este internată într-un ospiciu din chiar prima secvență a spectacolului, după care scenele „reale”, din textul lui Ibsen, alternează cu secvențe onirice din „delirul” ei.
Cunoscând piesa, așa cum am arătat mai sus, am crezut că începutul e, de fapt, o anticipare a finalului: o soție care își părăsește bărbatul și cei trei copii nu poate fi decât nebună, sau isterică potrivit diagnosticului foarte la modă în acea vreme, afecțiune care nu se putea trata decât pe cale psihiatrică. Ori nu puteam fi deloc de acord cu această abordare, ceea ce mi-a inoculat un acut sentiment de frustrare. (De unde rezultă, fără echivoc, că uneori e bine să mergi mai puțin pregătit la teatru! 😃😃😃) Pe acest fond am fost oarecum sceptic și în legătură cu distribuția, în sensul nepotrivirii de vârstă dintre actori și personaje, mă rog, în principal în cazul Norei, asta contează.
Am strâns însă din dinți și faptul că nu eram de acord cu abordarea nu m-a împiedicat să remarc prestația actorilor: de nivel înalt, pe alocuri chiar sclipitoare, luată individual, cu mici ezitări sau nesincronizări (inerente pentru doar cea de-a doua reprezentație) în ce privește ansamblul. Irina Movilă se dovedește perfect compatibilă cu un personaj de 28 de ani, dovedind o incredibilă prospețime, dublată însă de un întreg arsenal de mijloace artistice care trădează fără îndoială o experiență ceva mai îndelungată pe scenă. Ioan Andrei Ionescu a fost probabil alegerea ideală pentru un Torvald exigent dar înțelegător, tandru dar ferm,și foarte, foarte echilibrat. Atât de echilibrat încât ieșirea „din pepeni” din final, în punctul culminant, pare un pic forțată, senzație indusă de „zen”-ul anterior al personajului. Amalia Ciolan are, probabil, rolul cel mai plat (Kristine), așa că i-a fost inventat un look strident, care îi conferă un plus de binemeritată vizibilitate. Mihai Munteniță face un doctor Rank foarte corect, însă rolul mi-a lăsat impresia că a fost diminuat față de original (dacă nu e așa, mea culpa!), iar Șerban Pavlu este profesionistul desăvârșit care livrează impecabil exact ce i s-a cerut, într-un rol important, dar nu atât de spectaculos (Krogstad).
Epilog: Anunțat de una din replicile lui Torvald rostită în duelul verbal din punctul culminant, în care își acuză soția că delirează, finalul mi-a dat peste cap pre-judecata mocnită preț de două ceasuri. Spectacolul se încheie, simetric, cu Nora condusă afară din spital de aceeași asistentă. Plecarea ei din căsnicia toxică o eliberase. Pentru că ea nu trăia într-o casă de păpuși, ci într-una de nebuni. Doar că nu ea era nebună! Moment în care am realizat cât de rău mi-ar fi părut să pierd asta. Vor fi, probabil, voci care să critice sau să laude spectacolul mai mult sau mai bine decât am făcut-o eu. Dar am ținut să vă împărtășesc această idee, cu tot disconfortul pe care mi l-a creat, pentru că mi se pare remarcabilă, iar vinovată este doar Chris Simion-Mercurian!
Detalii, program și bilete - aici!