Ca vântul, ca gândul…
V-ați întrebat vreodată ce se află între prezență și absență?
Primul meu contact cu dramaturgia lui. Jon Fosse a fost spectacolul „Cineva are să vină” de la ARCUB, a cărui premieră a avut loc la scurt timp după ce autorul primise Premiul Nobel pentru literatură. Deși proiectul începuse înainte să se cunoască verdictul Academiei Suedeze, acesta a constituit un excelent „cârlig” de marketing pentru spectacol. Numai că, așa cum scriam în cronicomandarea mea, deși „Cineva are să vină” este cea mai jucată piesă a lui, dacă vreți să extrageți „nobelimea” din Fosse, va trebui să citiți alte lucrări ale sale.
Spun asta pentru că simpla lectură a textului riscă să-i provoace cititorului o mare nedumerire, dacă nu dezamăgire și e foarte probabil să nu-i trezească nicio emoție. El prinde viață și culoare, doar în contextul complex al scenei, prin intervenția „mijlocitorilor”, care sunt actorii.
De altfel, Ofelia Popii - partea feminină a distribuției - mi-a mărturisit în podcastul pe care l-am realizat împreună (îl aveți bonus la final) că, atunci când a citit pentru prima dată textul lui Fosse, s-a enervat. „Mi-a creat și o senzație de durere”, spune ea. „La un moment dat râdeam de absurditatea repetitivității cuvintelor, care după ce că sunt puține, sunt și aceleași. Cu toate astea, pe mine nu m-a lăsat netulburată și m-a stârnit, m-a provocat”.
Același stil îl regăsim și în „I am the wind”, o piesă nu la fel de jucată sau apreciată ca și „Cineva…”, dar care reprezintă o mare provocare pentru cine se încumetă s-o pună în scenă. Îngemănarea aproape oximoronică între austeritatea și poezia, chiar muzica textului este extrem de ofertantă pentru directorul de scenă și pentru actori, care au o libertate de manevră aparent nelimitată, dar poate fi și o capcană mortală în cazul unor alegeri greșite.
Fără a intra prea mult în detalii, pentru că și imaginația spectatorului este lăsată să „zburde” în voie, și nu am de gând să vă influențez, „I am the wind” este o meditație teatrală despre dispariție, libertate și imposibilitatea de a salva pe cineva de propria singurătate. Tragedia nu vine din acțiune, ci din imposibilitatea de a interveni. Avem două personaje, „Unul” și „Celălalt”, între care există o relație ambiguă, iar dialogul lor este hipnotic, tipic stilului lui Fosse.
Decizia de a nu da nume personajelor pare un artificiu minimalist, dar are efecte dramaturgice foarte puternice, pentru că ele devin mai degrabă condiții existențiale: unul nu mai poate trăi, iar celălalt rămâne și încearcă să înțeleagă. De aici și dificultatea interpretării. Actorii nu știu nimic despre personaje - cine sunt, ce relație exactă este între ele, ce s-a întâmplat înainte, și trebuie să reprezinte pe scenă o viață interioară foarte densă, fără însă a o explica.
Dramaturgia lui Fosse este, în mod asumat, o muzică lentă. Intonația cu care sunt rostite replicile - mai ales cele care se repetă sau conțin aceleași cuvinte - și ritmul aproape hipnotic, nici prea rapid dar nici prea lent, sunt elementele cheie ale unei interpretări reușite, care altminteri ar transforma spectacolul într-unul ori prea banal, ori prea static.
Eu am avut privilegiul să văd reprezentația din cadrul Festivalului Teatrelor Maghiare de la Satu Mare (MaFeszt) a variantei puse în scenă de Tompa Gabor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, un spectacol cu o semnificație aparte pentru regizor, fiind dedicat memoriei soției sale, Tekla Tordai, una dintre actrițele legendare ale trupei clujene.
Libertatea lăsată de textul lui Fosse se manifestă inclusiv în modul de alegere a genului personajelor, total la latitudinea regizorilor, iar în cazul de față „Unul” nu a fost feminin, așa cum poate era de așteptat dat fiind contextul, după cum observă și Nona Rapotan într-o excelentă cronică a spectacolului, pe care vă invit s-o citiți (Luntrea lui Caron și ecumenismul lui Tompa).
Luat la bani mărunți, mai ales cu ochiul cronicarului avizat, cum este cazul Nonei Rapotan, spectacolul lui Tompa este construit cu minuțiozitate și frizează perfecțiunea. Începând cu cei doi actori - Zsolt Gedő și Farkas Lorand, ale căror prestații sunt entuziasmante, continuând cu scenografia uluitoare și terminând cu smerenia artistică de care dau dovadă cele șase mari actrițe ale teatrului clujean în roluri de suport. Cu toate astea, impresia cu care spectatorul va ieși din sală depinde în cea mai mare măsură de starea în care se află în timpul reprezentației, de imaginația sa, de coardele sufletului care îi sunt atinse.
Eu am trăit acest spectacol în timp ce o ființă foarte dragă mie se zbate între viață și moarte, iar eu îi stau alături și nu pot face nimic. Și am avut senzația că Fosse și Tompa au făcut un spectacol despre mama… Dar acesta este doar un gând, restul e vânare de vânt…
Detalii, program și bilete - AICI!