Balena: cum să trăiești 2 ore cu 200 de kilograme în spate
Un text foarte lung, despre un personaj foarte greu, interpretat de un actor de categorie supergrea
Aceasta este probabil cronicomandarea care mi-a ieșit cel mai anevoios dintre toate cele pe care le-am scris până acum. Și asta pentru că, deși „Balena” este un spectacol pe care vă îndemn, fără rezerve, să mergeți să-l vedeți, mi-a fost destul de greu să mă lămuresc ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut, și ce este cu adevărat important din toate astea, astfel încât să vă fi făcut o recomandare rațională, nu doar emoțională. Aș fi putut, foarte simplu, să scriu doar că Sorin Miron face un rol fabulos și ar fi fost, poate, suficient. Dar nu și corect.
După ce am văzut prima oară spectacolul, pe 1 iulie (cred că a doua avanpremieră), am rămas cu câteva certitudini - prestația uluitoare a lui Sorin (vă explic mai jos ce și cum), jocul impecabil al Corinei Moise (atât cât i-a permis rolul) și potențialul extraordinar al Cătălinei Mihai, pe care am văzut-o cu această ocazie pentru prima oară, ceea ce a fost suficient ca s-o plaseze pe lista nu foarte lungă a actorilor pe care îi urmăresc cu consecvență. În rest, multe semne de întrebare.
Am rămas așadar în deliberare preț de vreo 5 luni, când interesul pentru „Balena” lui Andrei Huțuleac mi-a fost trezit din nou cu ocazia prezenței la podcast-ul meu #cronicardupăureche a lui Sorin Miron. Drept care am fost și am mai văzut o dată spectacolul, am citit cartea și am revăzut filmul.
Și prima întrebare care mi-a venit, și pe care i-am pus-o, de altfel, lui Sorin Miron a fost de ce s-ar apuca cineva să pună în scenă un spectacol de teatru după ce cu doar câteva luni înainte apăruse pe piață un film bazat pe același text, cu potențial pentru un succes remarcabil de box-office și care ulterior a și luat două Oscar-uri, pentru rol principal masculin și make-up? Iar Sorin mi-a răspuns cu replica lui Andrei Huțuleac la aceeași întrebare: pentru că textul se pretează mai degrabă pentru scenă, fiind de fapt o piesă de teatru și nu un roman.
Într-adevăr, 99% din acțiunea filmului se petrece într-o cameră, într-un decor aproape identic cu cel de pe scenă, singura diferență notabilă față de spectacolul de teatru fiind aceea că ni-l arată pe Charlie în baie, făcând duș, ocazie cu care pot fi admirate detaliile machiajului prostetic impecabil, multi-premiat de altfel.
Prin urmare, avem un caz, destul de rar, în care filmul urmează cu fidelitate textul, iar spectacolul de teatru urmează cu fidelitate filmul, și nu pentru că Andrei Huțuleac s-ar fi inspirat (prea) mult din pelicula lui Darren Aronofsky, ci pentru că Samuel D. Hunter, autorul piesei, nu-i lasă prea mult spațiu de manevră. De fapt, nu-i lasă chiar deloc! (Mă rog, ar fi putut să folosească un frigider diferit de cel din film, dar treacă de la noi!😁)
O scurtă paranteză necesară: deși știți că nu-mi place să fac asta, e nevoie să vă spun două vorbe despre subiectul piesei, pentru că altminteri nu veți înțelege mare lucru din ce scriu eu aici. Charlie, un profesor homosexual suferind de obezitate morbidă suicidală (280 de kilograme) își trăiește într-o relativă promiscuitate ultimele clipe din viață, fiind îngrijit doar de asistenta medicală Liz, sora fostului său iubit decedat. În acest tablou își face apariția Ellie, fiica sa din mariajul său heterosexual din tinerețe, în vârstă de 17 ani, cu care încearcă o reconciliere pe „ultima sută de metri”. Am închis paranteza, orice alte detalii suplimentare se pot transforma în spoilere.
Chiar dacă eu nu vă voi vorbi despre asta, lăsându-vă să descoperiți singuri, „Balena” este genul de spectacol de la care pleci un pic bulversat, un pic melancolic și un pic meditativ, pentru că subiectul e de așa natură. Iar titlul îmbină în mod ingenios alura de pachiderm a lui Charlie, cu legenda biblică a lui Iona și cu celebrul roman „Moby Dick” al lui Herman Melville. Ba mai mult, mi-a povestit tot Sorin în podcast-ul amintit, că după una dintre reprezentații actorii au avut surpriza să constate că preț de câteva secunde bune sala a rămas încremenită în tăcere deplină, pe întunericul de la final, și abia după aceea au izbucnit aplauzele.
Marele quelquechose al acestui spectacol este Charlie, personajul în jurul căruia gravitează, la propriu și la figurat, toate celelalte elemente. Și spre deosebire de multe alte roluri care îi solicită actorului în primul rând calitățile artistice, în cazul de față protagonistul trebuie să dea dovadă și alte calități suplimentare, fizice și, de ce nu, tehnice. Pentru că nu e tocmai simplu să joci un personaj care cântărește cu 200 de kilograme mai mult. Și nu vorbim doar de partea vizuală, unde intervin și cei care imaginează costumul și machiajul. Ci și de postură, mișcări și, mai ales, de respirație. Cu tot arsenalul de zgomote conexe: icneli, gâfâieli, șuierături, deloc firești pentru o persoană normală. Veți spune, poate, că asta e treaba actorului, să reproducă (și) zgomote. Da, este! Dar asta nu însemnă că o performanța nu trebuie evidențiată. Iar Sorin mi-a mărturisit că cea mai mare provocare de ordin fizic este deshidratarea accelerată pe parcursul spectacolului, ceea ce face ca pregătirea (hidratarea) să înceapă cu două zile înainte de reprezentație.
Dat fiind faptul că filmul a apărut pe marile ecrane înainte ca Andrei Huțuleac să înceapă repetițiile, iar premiera spectacolului de la Teatrul Metropolis a avut loc la câteva luni bune după ce pelicula luase două Oscaruri din 3 nominalizări, comparațiile sunt inevitabile. Mai ales pentru cei care au văzut (și) filmul, care nu este altceva decât un soi de teatru tv. Verdictul meu pe scurt: Cătălina Mihai e 1 la 1 cu Sadie Sink, Corina Moise este mai prezentă, mai implicată, mai vizibilă, și deci mi-a plăcut mai mult decât Hong Chau în film, iar Sorin Miron transmite aceeași emoție ca și Brendan Fraser, în condiții totuși foarte diferite: fără duble, fără gros-plan-uri, fără machiaj prostetic realistic, ci doar sugerat, fără pauze între scene, fără sunet post-procesat. Pentru că așa e în teatru: între actor și public nu există intermediari. Iar finalul imaginat de Huțuleac, având la dispoziție mult mai puține mijloace, este mult, mult mai mișto decât cel din film.
Cam astea ar fi lucrurile care mi-au plăcut și pe care am ținut să vi le împărtășesc. Spuneam la început că mi-a trebuit ceva timp să mă lămuresc și cu lucrurile care nu mi-au plăcut. Dar nu vi le voi spune, pentru că am realizat că de fapt pur și simplu nu contează în economia spectacolului. Și mai trebuie să vă mărturisesc, înainte de a pune punct, că am scris un text atât de lung pentru a vă abate, preț de câteva minute, atenția de la tristețea fără margini a poveștii pe care ați văzut-o, sau urmează s-o vedeți.
BALENA, de Samuel D. Hunter
REGIA: Andrei Huțuleac
TRADUCEREA: Andrei Huțuleac
ADAPTAREA: Corina Moise
SCENOGRAFIA: Maria Nicola
LIGHTING ȘI VIDEO DESIGN: Lucian Moga
CU: Sorin Miron, Corina Moise, Cătălina Mihai, Ștefan Radu, Andreea Mateiu
Detalii, program și bilete - aici!