Anna Biankarenina
Cronică neterminată pentru pianină mecanică și locomotivă spre iad
Mă tot gândesc de două zile la modul oarecum oximoronic în care a abordat Dumitru Acriș textul lui Tolstoi. Spun asta pentru că, pe de o parte, este eliminat aproape în totalitate contextul istoric, acțiunea fiind adusă printr-o tehnică foarte subtilă într-un prezent relativ, ceea ce înseamnă că nu contează decât personajele și relațiile dintre ele, iar pe de altă parte, e destul de greu să înțelegi, dar-mite să empatizezi cu drama Annei Karenina, într-o societate marcată de egalitarism și în care ruperea femeii de chingile nefericirii maritale nu este decât o chestiune de opțiune personală.
La o privire scurtă, printre gene, producția ar putea semăna (fără nicio conotație negativă!) cu Hamlet-ul lui Donellan de la Craiova: la atemporalismul deja menționat se adaugă un decor minimalist, scena lungă, ca un culoar, cu publicul pe ambele laturi (în cazul de față - și pe una din laturile mici), costume business moderne (de calitate foarte bună - am stat în primul rând și am putut observa materialele). Nu se pune problema unei influențe directe între cele două spectacole, însă ambele relevă ceea ce deja putem denumi o tendință, sau un curent. Și nu știu dacă asta vine din nevoia de originalitate a directorilor de scenă sau din rezerva lor față de capacitatea publicului din ziua de azi de a recepta un text dintr-o epocă în care erau valabile cu totul alte reguli. După cum nu știu dacă e ceva bun sau nu.
Va trebui așadar să mai reflectez asupra acestor lucruri, inclusiv asupra „rezolvării” prin dizolvare a firului epic secundar (Levin & Kitty). Prin urmare, n-aș putea să vă spun dacă este o dramatizare (ne)reușită din punct de vedere al publicului, și nici dacă îi face sau nu (de)servicii lui Tolstoi. Vă recomand însă călduros să nu mergeți la acest spectacol dacă nu ați citit romanul, sau dacă nu ați văzut măcar una dintre ecranizările fidele, de preferat rusească. Ar fi bun și un rezumat gen wikipedia, pentru că în sală veți avea cu totul alte lucruri mai bune de făcut decât să vă străduiți să înțelegeți acțiunea și legăturile dintre personaje.
Mă voi limita așadar la a vă spune ce mi-a plăcut, pe alocuri în mod deosebit, la „Anna Karenina” de la Teatrul Mic.
Mișcarea scenică.
Spre deosebire de alte spectacole, unde „coregrafia” este un accesoriu, sau chiar un lux, în această montare este un element esențial, căruia i se dă, mai bine zis, o importanță la fel de mare ca rostirii replicilor. Actorii se mișcă mult și, mai ales, interacționează, uneori violent. Atât de violent (pe o scală proprie artei dramatice), încât au fost momente în care m-am gândit că dacă nu era teatru, ci film, actorii ar fi fost dublați de cascadori.
Dincolo de aceste interacțiuni, mai mult sau mai puțin necesare, sunt câteva scene în care lipsa decorului este suplinită de o coregrafie magistrală, executată de toată distribuția, pentru a-i desena spectatorului tablouri vii cât se poate de sugestive: peronul gării la sosirea Anei, sau balul dat de Prințesa Șcerbațkaia, ca să dau doar două exemple.
Jocul actorilor.
Per ansamblu, întreagă distribuție a fost la înălțime dar, inevitabil, nu toate stelele strălucesc la fel, primul factor de diferențiere fiind importanța rolului, fie că e dată de text sau de viziunea regizorală.
Rareș Florin Stoica interpretează un rol minor (avocatul lui Karenin), dar are o apariție absolut spectaculoasă în scena balului, cu o costumație excentrică de Drag Queen, unul dintre tributurile plătite modernității, alături de croiala costumelor și de telefoanele mobile.
Alina Rotaru are poate cel mai neașteptat rol, întrucât el nu se regăsește printre personajele originale. Ea este psihoterapeuta căreia i se destăinuiesc direct Stiva (pronunțat ca Steve, dacă tot avem Dolly și Kitty, nu?) și Anna, dar asistă la întreaga desfășurare a acțiunii. E o mică șmecherie prin care se rezolvă și anumite intervenții necesare „de narator”, dar sunt evidențiate în mod direct frământările mai mult sau mai puțin patologice ale personajelor.
Ana Bart reușește să ne arate o Prințesă Șcerbațkaia în rolul mamei abuzive atât de credibilă încât aproape că-mi venea să-i pun piedică atunci când trecea prin fața mea, alergând-o cu biciul pe nefericita Kitty.
Antonia Scutaru, interpreta Prințesei Kitty, are de înfruntat nu doar dificultatea textului ci și provocările fizice din scena în care este dominată de mama sa autoritară. Nu vreau să mă gândesc cu câte vânătăi s-a ales în urma căzăturilor (fără număr) pe podeaua deloc moale! De menționat că rolul este dublat, cealaltă variantă fiind Ana Radu, deci un motiv în plus să revăd spectacolul!
Andreea Grămoșteanu (Contesa Vronskaia) și Alexandru Voicu (Constantin Levin) dau greutate și contur unor roluri secundare, dar aparițiile amândurora sunt de mare, mare efect!
Oana Pușcatu și Andrei Seușan îi întruchipează fără cusur pe soții Oblonski (Dolly și Stiva), cu ale căror probleme, în variantă extinsă, începe spectacolul. Iar Andrei Seușan ne dovedește că în afară de plămânii excesiv de sănătoși, cu care făcusem cunoștință și în „Revizorul”, dispune de o paletă mult mai largă de modalități prin care să exteriorizeze trăirile personajului. Scena în care îi cere lui Karenin să fie de acord cu divorțul este de-a dreptul memorabilă.
Pentru Alexei Vrosnki, Dumitru Acriș ne propune două variante - Ionuț Vișan și Vlad Logigan. Eu am văzut-o pe prima și, deși nu prea aduce a playboy-ul rusnac tipic la înfățișare, Ionuț a reușit o compoziție convingătoare, mai ales în partea „tragică” a partiturii. Rămâne să mă hotărăsc eu, la un moment dat, dacă îl păstrez în minte etichetat ca Padraig din „Locotenentul din Inishmore” sau ca Vronski!
Cristi Iacob, dacă nu greșesc veteranul distribuției, se dovedește a fi, ca și în multe alte situații, nu doar un impecabil executant al partiturii care îi este încredințată (Alexei Karenin), ci și un punct solid de sprijin pentru ceilalți colegi (în cazul de față, a salvat cu maximă eleganță o scenă în timpul căreia s-a declanșat o alarmă de incendiu). O plăcere să-l vezi, dar și să joci alături de el, așa cum mi-au mărturisit on/off the record mai mulți actori importanți.
Din motive lesne de înțeles, am lăsat-o la urmă pe Ana Biankarenina Popescu, care dovedește, o dată în plus, că este o actriță completă, care poate aborda fără nicio reținere orice rol, oricât de solicitant ar fi. Iar Anna chiar este un rol solicitant, circumstanță agravată și de particularitățile montării, așa cum veți vedea. Deși în cazul de față mai sunt și altele, ea este un motiv necesar dar ȘI suficient pentru a merge să vedeți acest spectacol. La fel cum este și în „EX” sau în „Tartuffe”. Ups! Ce au în comun aceste spectacole? Sunt sold-out în doar câteva ore (minute?) de la punerea biletelor în vânzare. Prin urmare, nu vă îndemn să mergeți să vedeți spectacolul, ci doar vă urez mult noroc să găsiți bilete!
Detalii, program și bilete - AICI!
P.S. Dacă doriți să vedeți podcastul cu Bianca, înregistrat cu mai bine de un an în urmă, accesați link-ul de mai jos: